Digg  Sphinn  del.icio.us  Facebook  Mixx  Google  BlinkList  Furl  Live  Ma.gnolia  Netvouz  NewsVine  Pownce  Propeller  Reddit  Simpy  Slashdot  Spurl  StumbleUpon  TailRank  Technorati  TwitThis  YahooMyWeb
 
 

Piatra pitigoiului

autor, Tudor Arghezi

PIATRA PIŢIGOIULUI Ne-am căznit, doi copii, o mamă şi un om, să vă fa¬cem o povestire. Dacă o fi bună nu-i vina noastră, iar dacă o fi proastă o să ne silim altă dată mai mult. Basmul a ieşit din colaborarea tuturora : mama punea fire de bumbacuri în găuri¬le ciorapilor copiilor, băiatul clădea un castel din pietre dreptunghiulare, iar fetiţa îm¬pletea pe un schelet de sîrmă fire de papură văpsite, ca să iasă din degetele-i cuminţi şi mici un coş, în care să puie la vară patru cireşi. Şi cum lucrau mîinile, mergea şi gura şi se croia povestirea... Basmul începe, ca toate basmele, cu vorbele : ,,A fost odată", pentru că tot ce se întîmplă din lumea basmelor s-a pe¬trecut odată, adică pe vremuri, şi nu se mai poate petrece încă o dată. A fost odată o toamnă dulce şi lungă, cum — nu e vorba — au mai fost şi altele, însă nu la fel întotul şi întocmai ca toamna aceea. Pasările călătoare, berze cu aripile mari. rândunele mici şi alte soiuri de săgeţi zburătoare, cu ciocul cît chibritul sau cît creionul sau cît nuiaua, ajunseseră cu bine în ţara caldă, unde aveau să trăiască pînă ce trecea gerul şi se topea zăpada de la noi. Pasările de la Giurgiu aşteptaseră păsările din Ar¬geş, de la Bacău şi Severin. şi după ce se adunară toate, au tre¬cut în nori de stoluri către miazăzi, peste Dunăre, peste Sfântul Munte şi peste Mare, în Egipt şi mai jos, în nisipurile frământate de vînturi, prin care umblă de mii de ani stafiile de piatră. Văzind că încep să îmbătrînească şi că unele din ele nu o să mai aibă puterea să se întoarcă de două ori înapoi, pasările au ţinut sfat laolaltă şi s-au hotărît să zidească un palat. În timpul cuvenit, toate pasările aduseră cîte ceva şi răspîndindu-se de trei ori pe întinsul lumii, ele grămădiră, dumicat cu dumicat, purtat în cioc, cea mai mare cetate din lume, cu bolţi si încăperi şi cu o turlă la mijloc. În turlă au pus paznic un vultur negru, cu o sută de ajutoare, o sută de ciori. Vulturul sta în fereastră sau pe vîrf'ul turlei, iar pe creştetele învelitorilor mai joase, în colţurile palatului depărtate, vegheau ochii de oţel ai corbilor, armaţi cu ciocuri gata de luptă şi cu gheare din acelaşi metal. Cîteva rîndunici bătrîne, ca nişte maici cu comanacul turtit pe frunte, rămăseseră în palat — şi cîteva becaţe. Şi, la intrare, în cîte un picior, străjuiau şase cocori dobrogeni, trei de-a dreapta şi de-a stînga trei, cu gîndul la nuferii albi de la Cer¬navodă. Străjerii n-aveau de păzit numai însuşi palatul, ci mai ales marile averi adunate prin vîrfuri şi firizi. O pasăre, cît un fluture de mică, o pasăre galbenă, ciocănise în geamul unei împărătese de prin raiurile fierbinţi ale pămîntului şi împără¬teasa, uimită de frumuseţea piţgoiului de aur cu ciocul de os, l-a lăsat să intre. Dar după trei zile tîlharul a plecat, furând în cioc un ac de diamant fermecat, cu vîrful tare şi ţepos ca "pin¬tenul de glădiţa. Acul, păzit în ziduri de marmură trandafirie, de către toţi cei o sută de împăraţi, care s-au strecurat printre timpuri la tron, avea însuşirea de-a lumina cu o scânteiere de lună pînă în depărtări, şi el fu pus cu piatra lui de jar alb în¬toarsă încoace, în locul cel mai înalt al palatului păsăresc, stră¬lucind ca un luceafăr mai mare. Isprava izbutindu-i bine, a îmbărbătat inima piţigoiului de aur. El zise măicuţelor rândunele : „Staţi că o să mai aduc şi alte averi, căci acum am înţeles cum trebuie să lucrez şi nu mă las pînă nu umplu cu străluciri scumpe candela fără untdelemn din turla cioroiului Dumitru". Într-adevăr, cioroii fuseseră toţi botezaţi, ca să ţie de călindarul românesc şi ca să se simtă ju¬raţi şi legaţi sufleteşte de cetele sfinţilor. O sută de ciori primiseră o sută de nume, ca oamenii şi în fiecare dimineaţă şi seară, cînd se vărsau laolaltă, amestecându-se, apele luminii cu apele întunericului, vulturul îi striga pe nume, ca să vadă de nu cum¬va, vreunul, apucat de dorul pribegiei, ar fi părăsit creasta coperişului de pază şi ar fi plecat. Însă cioroii nu s-au mişcat din locul lor niciodată şi totdeauna ei au răspuns de cîte două ori pe zi chemărilor vulturilor, zicînd ,.Crau. Crau" — ceea ce in limba ciorilor însemnează : “Sînt aici, fii fără grijă. Nu plec”. Cu isteţimea lui, piţigoiul de aur se duse la balconul altei împărătese din tărâmurile calde, care tocmai citea o scrisoare de la tânărul ei împărat dus departe, în cuprinsurile mării de mărgean, că să cumpere şi să aducă pe spinări de cămile şi ele¬fanţi, grâu şi secară pentru supuşii lui. Căci pe vremea aceea şi în ţările acelea unde nu creşteau bucate cu spicul gros şi cu ştiuletele mare, ca la noi, împăraţii făceau treburile astea, plă¬tind cu mâna lor şi cumpărînd pe văzute şi pe gustate, toată hrana oamenilor din împărăţii. Corăbiile aduceau în strîmtorile Mării de Mărgean butoaie cu brînză grasă, burduşe cu unt, saci cu porumb şi grîu şi sare. Şi dădeau asemenea marfă, care în ţara de unde venea se făcea de la sine, pe alte mărfuri, de alte soiuri, care şi ele în partea locului se făceau de la sine : curmale, portocale, rodii, scorţişoare, dinţi de elefant, os de broască, şi mărgăritare — şi schimbul trecea prin mîinile împăraţilor şi lumea era mulţumită. Împărăteasa era bucuroasă foarte, de cele ce-i aducea la cunoştinţă, împăratul şi întrerupse citirea scrisorii, în clipa cînd cu coada ochiului zărise piţigoiul galben, răsfăţîndu-se în fe¬reastră. Ea deschise cu băgare de seamă uşa cerdacului, temându-se să nu-1 sperie şi neştiind cu ce fel de poamă de prefăcut şi de hoţ avea de-a face. Afurisitul de piţigoi trăgea, cu ochiul şi eu urechea şi sărea jucînd împrejur, sprinten şi drăgălaş. Abia se întorcea cu ciocul într-o parte, că se şi muta în partea cealaltă, îşi întorcea capul pieziş, ca să i se vadă pata cărămi¬zie ce-i sta frumos pe guşă, ca o floare de muşcată ; îi scânteia cînd ochiul drept când ochiul stîng — şi, vrăjită de atîtea terti¬puri, împărăteasa cu greu îşi mai potolea neastîmpărul de a prinde piţigoiul, pe care vroia să-1 ţie în palmă, să-l ducă la ureche, să-l mîngîie cu obrazul şi să-1 sărute. A ! ce şarpe de piţigoi. Cînd împărăteasa îi zise încet, strecurîndu-şi vorbele prin crăpătura uşii cerdacului : „Nu vrei să fii al meu ?" el răspunse : „Cirip”. Când ii zise : „Apropie-te şi vino înăuntru", piţigoiul răspunse de două ori : „Cirip, cirip". Şi cînd împărăteasa deschise uşa de tot el nu fugi ci se pitp în penele lui de aur, ca o pitulice, şi împărăteasa îl luă cu gin¬găşie în mînă, ca o minge. Piţigoiul nu se zbătu defel şi se lăsă dus în bogatele încăperi ale împărătesei. Piţigoiul nu mai văzuse niciodată o împărăteasă de culoa¬rea ei. Împărăteasa dintâi, de la care furase acul cu luceferi, fu¬sese roşcovană la păr şi albă ca smântâna. Împărăteasa de acuşi era negricioasă şi cu toate astea neînchipuit de frumoasă. Pie¬lea ei era ca dulceaţa şi în albul ochilor se rotunjea o lumina ca prunele brumate; genele groase se încurcau ca fulgii; gu¬riţa avea surîsul ca miezul sâmburilor de caise; degetele erau lungi şi moi, şoldurile înalte şi croiala fiinţei întregi a împărătesei ieşea din nişte tipare, pe care Dumnezeu le gîndise mult şi le iubise. Piţigoiul intrase în obiceiurile împărătesei: el dormea pe căpătâiul înalt al patului, cu ciocul întors spre ochii ei, pe care îl gătea cu juvaeruri. Pe trupul mic al păsăruicii încăpuseră toate podoabele, cu atât mai scumpe eu cît erau mai mărunte, ale domniţei, care a gătit-o cu mîinile ei, ţinînd-o in poală şi pe genunchi. De jur împrejurul gîtului. împărăteasa îi aninase un şirag de opt mărgăritare, cele mai strălucite din toată lu¬mea, La piciorul stâng îi petrecuse inelul cu briliante cel mai mare din toate împărăţiile, iar la piciorul drept ii pusese o pietricică, singura din toată lumea şi a cărei licărire albastră era ca un fum. Piatra, luată din timpurile foarte vechi, din de¬getul unui împărat, care supusese voinţei sale toate pământurile şi toate apele şi biruit numai în ziua cind i se putuse ghici taina şi când a putut să-i fie smulsă piatra din podoabele lui — avea puterea să vindece, să învieze morţii, să întinerească bătrâ¬neţea şi să prefacă toate gîndurile în bucurii şi fapte. Cu această piatră la inel, omul putea să umble pe talaze şi pe nori ; putea să zboare, putea să afle, să ştie şi să înveţe ; putea să vorbească în limbi străine : putea să facă flori şi fructe în mijlocul iernii ; putea să scoboare fulgerul la poruncă ; putea să facă din apă vin ; putea să scoată apă din pietre ; pu¬tea să schimbe pietrele în oameni şi oamenii în pietre ; putea să vorbească în orice timp cu Dumnezeu. Cind se văzu piţigoiul de aur stăpân pe firimitura de piatră de la piciorul drept, nu-i mai lipsea nimic. Pe fereastra des¬chisă şi-a luat zborul către palatul pasărilor, pe care avea să-l înzestreze cu nişte puteri neînchipuite. Însă, ca să nu zică îm¬părăteasa că a prădat-o (destul că o lăsa cu inima frîntă), ci zise pietrii să se mai facă o piatră la fel cu ea, ca să lase şi îm¬părătesei una. Cum s-a zis, aşa s-a şi făcut — şi se mai făcu o piatră la fel, însă cu cîteva puteri mai puţine decât piatra piţigoiului. Noua pietricică putea cît şi mama ei, foarte multe minuni să facă : nu putea să dea însă tinereţe decît împărătesii, împăratului şi copiilor lor, pe alţii neştiind să-i întine¬rească. Din această pricină. împărăteasa cea negricioasă şi frumoasă şi împăratul, dimpreună cu copii lor mai trăiesc şi azi, frumoşi, tineri şi voinici ca şi pe vremuri, mutaţi departe, tocmai în ţara de Numaidecât-de-desubtul-răsăritului-soarelui, unde, ca să te duci, trebuie să umbli pe apă o sută şi cinci luni, şi dacă nu oboseşti ajungi. Între timpuri însă, un băiat de sătean din părţile pustietă¬ţii. care păştea caprele prin preajma palatului păsăresc, văzînd licăririle stelei din vîrful turnului marelui vultur, s-a apucat să o bată cu pietre, socotind să o doboare. Zadarnic l-au cron¬cănit cioroii şi l-au ocărit maicile rândunici : el da cu pietre. Pietrele dimprejurul palatului nu erau nici ele ca orice bolo¬vani. fără chip. Dimpotrivă. Fie că acolo era locul unde Dum¬nezeu făcuse lumea, fie că pe-aco!o fuseseră biserici multe şi se ciocniseră împărăţiile şi palatele, unele cu altele ; adevărul este că fiecare piatră era un înger, o floare, un dobitoc sau un peşte, şi băiatul cu caprele arunca în turn numai cu fiinţe împietrite. Ce-a păţit însă băiatul cu caprele, ştie numai pielea lui ! Văzîndu-se luat mereu la ochi cu aruncături, acul cu luceferii. acul din vîrful turlei, care lumina palatul, s-a necăjit şi, sco-borând ca o viespe, s-a năpustit asupra păzitorului de capre şi s-a pus să-1 înţepe. Vîrful lui intra şi ieşea mereu, în mădu¬lare. De înţepături, spinarea făcu o cocoaşă ; capul crescu cît baniţa ; mîinile se arătară ca nişte broaşte ţestoase ; pleoapele se umflară ca pepenii galbeni înjunghiaţi. Despre picioare şi despre ce mai rămînea din om, nu mai vorbesc. Cu toate um¬flăturile lui, din tălpi şi până în creştetul capului, băiatul crescu în sus şi pe laturi cât o claie de fân şi nemaiputându-se ţine pe picioare, umbla ca o băşică umflată, purtată de vânt — şi râdeau de el ciorile şi însuşi vulturul, care nu ştie de obicei să râdă. Numai glasul se mai putea mişca slobod al băiatului şi glasul băiatului se ruga să fie iertat că nu mai face, zicînd că abia acum a înţeles că pasările sunt sfinte şi că palatul păsă¬resc este al lui Dumnezeu. Tocmai atunci venea şi piţigoiul cu pietricica lui şi, strîngând sfatul pasărilor bătrîne, începu prin a le întineri pe toate şi toate bătură lumina cu aripi noi, de pui. Cînd veni şi el, vulturul se rugă să fie miluit, trăgîndu-i-se şapte sute de ani din o mie şi trei sute, cîţi avea. — Ba te facem de un an şi jumătate, zise piţigoiul, pentru că totuna e. — Dacă zici dumneata !... răspunse vulturul. însă atunci să-mi faci şi o vulturiţă, căci mi s-a urît singur aci, numai cu cioroii. Vulturul s-a ridicat pînă în fundul cerurilor întinerit şi însoţit de o vulturoaică mîndră, cu care a făcut mii de roto¬coale în văzduh. — Acum, pe băiatul cu caprele, adaose piţigoiul, să-l ier¬tăm şi să-l facem paznicul nostru, că s-a pocăit. Aveam nevoie de un om, ca să ne păstreze pietricica în palat. Cînd auzi, băiatul cu caprele s-a dezumflat tot şi s-a făcut frumos ca un rege, jurîndu-se să păzească palatul straşnic, cu toate puterile strînse în pietricica piţigoiului. Numaidecît, un părete de plumb gros se aşternu pe uşi, pe ziduri, pe turle, ca o zidărie nouă peste zidăria veche, ca şi cum palatul întreg ar fi intrat într-un glonţ de puşcă. Cio¬roii fură trimişi la treaba lor, luaţi pe sus de un nor adînc de corbi, care trecea din Sahara către Oceanul îngheţat. Şi bă¬iatul cu caprele, pe care îl chema Niţă, şi-a luat în primire cheile şi comorile. Şi ca să-şi fudulească şi el caprele lui, le-a făcut coarne de sticlă, cu feţe de curcubeie şi copite de agată lustruită şi schimbîndu-le ţăcăliile în barbişoane de ibrişim şi făcîndu-le pielea de catifea, le-a pus şi cîte un dăsag de aur în spinare şi le-a trimis acasă cu ţapul, la părinţi, care erau nişte săteni harnici şi săraci, ca să-şi cumpere pămînt Şi de atunci, palatul e gol aproape tot anul, căci nici o pasăre nemaiputînd să-mbătrânească, ele nu mai rămîn nepu¬tincioase în mînăstirea lor, ci se întorc întinerite în fiecare primăvară, din ţările calde, la Giurgiu, în Argeş, la Bacău, la Severin şi în Bucureşti... Acum, dacă povestea noastră nu v-a plăcut, să ne iertaţi .
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one